A murit Arthur C. Clarke

8 ianuarie 2008. Sri Lanka. Aflat pe un pat de spital in tara unde a locuit in ultimii 50 de ani, Sir Arthur C. Clarke accepta o scurta intalnire cu Catalin Gombos. Raspunde la o singura intrebare, un raspuns care rezuma o intreaga viata.
Citeste transcrierea scurtei discutii si modul in care a ajuns ziaristul roman sa-l cunoasca pe unul dintre marii autori de SF


Arthur C. Clarke: Sunt optimist, dar realist

Reporter: Avand in vedere felul in care arata lumea astazi, incalzirea globala, razboiul impotriva terorismului dar, pe de alta parte, evolutia tehnologiei, sunteti in continuare optimist in ceea ce priveste viitorul?

Arthur C. Clarke: Da, omul trebuie sa fie optimist, pentru ca exista si predictii care se indeplinesc singure, astfel incat daca esti pesimist se poate intampla exact lucrul de care te temi. Asa ca este recomandabil sa fii optimist, dar realist… Da, asa cred ca sunt: optimist, dar realist.

Gentlemanul din salon

Inca inainte de Craciunul din 2007, imediat dupa ce ajunsesem in Sri Lanka, am incercat sa obtin un interviu cu Arthur C. Clarke, stabilit in acea tara de 50 de ani. Cei din stafful scriitorului m-au amanat, insa, in repetate randuri, intrucat Sir Clarke suferea de insuficienta respiratorie si era internat in spital. Apoi, in ziua dinaintea intoarcerii in tara, pe 8 ianuarie dimineata, primesc un telefon in timp ce imi faceam ultimele cumparaturi: scriitorul acceptase sa ma intalneasca pe patul de spital.

I-am intrebat pe cei de acolo ce as putea sa ii duc; mi-au raspuns ca ii place ciocolata cu lapte. Arthur C. Clarke era internat intr-un spital ultra-modern din Sri Lanka, unde avea propriul sau salon, prevazut cu anticamera. Cand am ajuns, Sir Arthur motaia, intins pe pat. Unul dintre cei doi asistenti a intrat in incaperea in care se afla, l-a trezit si mi-a facut semn sa intru. L-am
intrebat cum se simte. Mi-a raspuns ca foarte bine, insa "this damned polio" nu il lasa sa se miste. M-a intrebat de unde sunt si cum am ajuns in Sri Lanka.

Cand i-am spus ca am crescut cu 2001: O Sdisee Spatiala a zambit si mi-a replicat ca a fost scrisa acum 50 de ani.

Apoi, i-am cerut sa imi acorde un interviu. Sir Arthur mi-a spus ca toate raspunsurile sale se afla in cartile pe care le-a scris si ca, oricum, din cauza bolii nu prea poate vorbi. Vazandu-mi, insa, dezamagirea, a acceptat sa raspunda la o singura intrebare, mai ales ca veneam de atat de departe.

Cum a terminat de vorbit, Sir Arthur si-a tras acoperitoarea pe ochi si a adormit instantaneu, inainte sa apuc sa ii cer un autograf. Dupa ce am iesit din camera, mi-am amintit de ciocolata si am vrut sa le las celor din staff; acestia au zambit, mi-au zis sa astept, iar unul dintre ei a intrat la Sir Arthur si l-a trezit din nou. Mi-a facut semn sa intru cu ciocolatele. I le-am pus in mana.

Sir Arthur s-a uitat la ele, mi-a multumit si a spus ca e marca sa favorita. Mi-am luat, din nou, la revedere, am iesit, iar stafful a tras cortina care-l separa pe gentlemanul din salon de lume.