Istoria zbuciumată a numărului zero

Numărul zero a fost, timp de secole, o problemă spinoasă a matematicienilor. Charles Seife, redactor ştiinţific al revistei „Science“ - cea mai importantă publicaţie ştiinţifică din lume - a refăcut în „Zero. Biografia unei idei periculoase“ istoria acestei cifre în aparenţă atât de banale, dar care le-a dat de furcă timp de aproape două mii de ani filozofilor şi savanţilor deopotrivă.

De fiecare dată când folosim cifra zero, ignorăm istoria complicată a acestei cifre şi, adesea, semnificaţia ei practică pentru viaţa noastră de zi cu zi. Unul dintre exemplele amintite de Seife este celebra dispută din 1999: când începe, de fapt, noul mileniu, pe 1 ianuarie 2000 sau în aceeaşi zi a lui 2001? Ştim deja că, din moment ce nu a existat un an numerotat cu zero, răspunsul corect este 2001; iar aceasta, arată Seife, e doar una dintre reminiscenţele acestei istorii complicate a unui număr.

Ca să fim drepţi, cartea jurnalistului american ar fi trebuit să se numească „Zero şi infinitul“, căci se referă, aproape în egală măsură, la cealaltă mărime matematică responsabilă de o lungă serie de paradoxuri şi probleme insolubile (din păcate însă, titlul a fost deja folosit de Arthur Koestler). Metodic, Seife relatează, rând pe rând, povestea: de la sistemele de numeraţie folosite în Antichitate (apropo, ştiaţi că împărţirea orei în 60 de minute şi a minutului în 60 de secunde vine de la babilonieni, care numărau în baza 60?), la notarea grafică a cifrelor pe care le cunoaştem cu toţii (şi nu, nu sunt arabe, ci indiene!), trecând apoi la stabilirea calendarului solar, arta renascentistă, descoperirea modelului heliocentric al Sistemului Solar, inventarea analizei matematice şi teoriile fizice contemporane.

E o călătorie pe cinste, lungă de vreo trei milenii, iar meritul lui Seife este că o face nu numai uşoară, ci şi agreabilă. Dacă aveţi încă amintiri neplăcute de la orele de analiză matematică din liceu, ar trebui să citiţi capitolul în care autorul relatează povestea descoperirii acestei ramuri a matematicii. Veţi avea o surpriză de proporţii: e vorba, pe scurt, despre o aproximare la zero a unor mărimi neglijabile - ceea ce pe dumneavoastră v-ar fi costat în liceu un patru cât toate zilele; dar adevărul e că metoda, deşi incorectă matematic, a funcţionat perfect. Şi nu e numai atât: există secţiuni întregi despre numerele complexe, geometrie proiectivă, teoria mulţimilor (unde veţi resimţi un şoc de proporţii!), găurile negre, Big Bang, expansiunea Universului şi chiar despre... forţa fizică exercitată de vid! Da, există aşa ceva şi a fost şi măsurată!

Pentru o carte atât de densă, e uimitor cât de repede şi de uşor se poate citi „Zero“. Există, de asemenea, în prima parte a cărţii, ample discuţii referitoare la dificultatea europenilor de a accepta existenţa matematică (şi, deci, reală) a numărului zero, din pricina influenţei filozofiei aristoteliene. Şi mai sunt şi anecdotele care fac deliciul cititorilor: dacă nu ştiaţi cine a descoperit radiaţia de fundal a spaţiului cosmic (cea mai veche sursă de radiaţii existentă, o remanenţă din momentele care au urmat Big Bangului), aflaţi că e vorba de... doi ingineri de la laboratoarele Bell, o companie, fireşte, privată. Asta, în timp ce fizicienii de la Princeton, care căutau aceeaşi radiaţie, n-au primit nimic...